Melancolia (din greacă „bilă neagră”) a fost un concept medical antic și medieval care descria tristețea profundă, afecțiunile fizice și, uneori, halucinațiile sau iluziile. Se putea referi, de asemenea, într-un sens mai larg, la o dispoziție mohorâtă, un temperament sau chiar la un aspect general al condiției umane.
Melancolia, înrădăcinată în teoria antică a celor patru umori, se credea că rezultă dintr-un exces de bilă neagră. Acest dezechilibru producea o personalitate melancolică – legată de elementul pământ, anotimpul toamnă, splina și calitățile de frig-uscat, precum și de influența astrologică a lui Saturn.
Hipocrate a descris melancolia ca o boală distinctă, marcată de frică persistentă, tristețe, lipsa poftei de mâncare, motivație scăzută, insomnie, iritabilitate și agitație – simptome care seamănă în mod semnificativ cu descrierile moderne ale depresiei majore.
În Roma antică, Galen a extins viziunea lui Hipocrate asupra melancoliei prin adăugarea delirulilor fixe și chiar prin asocierea acesteia cu cancerul. Areteu a văzut-o atât ca o angoasă profundă, cât și ca o iluzie. Până în secolul al X-lea, medicul persan Al-Akhawayni Bokhari a descris melancolia ca o tulburare cronică a creierului cauzată de bilă neagră, marcată de frică inexplicabilă, răspunsuri confuze, râs sau plâns neregulat și vorbire fără sens.
Metamorfoza culturală a melancoliei în Evul Mediu și Renaștere
În Europa medievală, explicațiile medicale au cedat locul celor religioase: tristețea persistentă era tratată ca un eșec moral sau chiar ca o posesiune demonică atunci când era incurabilă. Până la sfârșitul Evului Mediu, a apărut o melancolie culturală omniprezentă, așa cum este descrisă de Johan Huizinga, care a remarcat teme răspândite de tristețe și disperare în literatură, poezie și cronici.
Scriitori renascentiști precum Vasari credeau că pictorii erau deosebit de predispuși la melancolie, care putea spori sensibilitatea și imaginația. Faimoasa gravură a lui Durer, „Melencolia I”, a portretizat melancolia ca pe o stare de așteptare creativă, mai degrabă decât ca pe o boală, inspirând ulterior poeți precum Thomson și Dowden.
Anatomia melancoliei (1621) de Robert Burton a oferit cel mai amplu studiu timpuriu al acestei afecțiuni, tratând aproape toate bolile mintale sub egida sa. El a lăudat muzica și dansul ca tratamente puternice pentru disperare. Până în secolul al XVIII-lea, Enciclopedia descria melancolia ca fiind rezultată din durere, emoții intense și pasiuni neîmplinite – strâns legate de cauzele maniei.
De la sfârșitul secolului al XVI-lea până la începutul secolului al XVII-lea, Anglia a dezvoltat un „cult al melancoliei” cultural, influențat de Marsilio Ficino, care a reformulat melancolia ca o marcă a intelectului și a geniului artistic.
Această dispoziție la modă a apărut pe scară largă în literatură – în special în Anatomia melancoliei de Robert Burton și în scrierile lui Sir Thomas Browne – precum și în poezii populare precum Gândurile de noapte de Edward Young. În artele vizuale, figurile melancolice au devenit tipuri comune de portrete, adesea reprezentate în ipostaze contemplative.
Evoluția conceptului de melancolie: de la cultură la psihiatrie
În muzică, John Dowland a întruchipat această tendință, iar în teatru, Hamlet a personificat „nemulțumitul” melancolic. Mișcări comparabile au apărut ulterior în romantism, simbolism și cultura modernistă, toate explorând teme ale alienării, durerii și reflecției existențiale.
Până în secolul al XVIII-lea, scrierile despre melancolie s-au concentrat pe convingerile anormale mai degrabă decât pe dispoziție. Până în secolul al XX-lea, termenul devenise sinonim cu depresia. Psihiatria modernă folosește încă trăsături melancolice pentru a descrie un subtip sever de depresie majoră sau depresie bipolară, marcat de anhedonie profundă, lipsă de reactivitate a dispoziției, trezire matinală devreme, modificări psihomotorii, pierdere în greutate și o dispoziție caracteristic sumbră.
Cercetătorii au definit melancolia în diverse moduri – ca o tulburare biologică a dispoziției, un subtip de depresie endogenă sau o afecțiune sistemică legată de modificări hormonale și neurologice. Este mai frecvent diagnosticată la bărbați și este asociată cu anomalii distincte ale creierului și ale axei hipotalamo-hipofizo-suprarenale.
Tratamentul tinde să se bazeze mai mult pe medicamente decât pe psihoterapie, deoarece depresia melancolică răspunde slab la placebo și mai bine la antidepresive (în special SNRI sau triciclice). Terapia electroconvulsivă a arătat rezultate mixte, dar uneori favorabile. Ratele de recuperare sunt în general mai mici decât pentru alte subtipuri depresive. Trăsăturile melancolice apar la aproximativ 25-30% dintre pacienții depresivi și pot fi mai frecvente în perioadele cu lumină slabă sau temperaturi scăzute.
Surse:
- Hildegard von Bingen – Causae et Curae.
- Avicenna – Canonul Medicinei.
- Mary Frances Wack – Lovesickness in the Middle Ages.
Foto: Melancolie, gravură de Giovanni Benedetto Castiglione, anii 1640.
Citește și:
Modul în care au fost stabilite primele instituții universitare în perioada medievală
